Recenzie: “Idiotul” de Fyodor Dostoevsky sau cartea care m-a răscolit

Idiotul – Feodor Mihailovici Dostoievski

carturesti.ro

“Idiotul”, romanul de magistrală importanță al lui Fyodor Dostoevsky, este o explorare adâncă și perturbatoare a spiritului uman. O analiză a profunzimilor psihologice și sociale ale secolului al XIX-lea rusesc, împletind cu măiestrie subiectele eticii, al sentimentului de vină, al alienării și al căutării iubirii. Dostoevsky își dezvăluie înțelepciunea de neegalat asupra naturii umane și asupra dificultăților existențiale printr-o narațiune care pare să urmeze traiectoria unei balade tragice, deschizând răni în sufletul cititorului pentru a revela adevăruri universale.

Personajul principal, Prințul Myshkin, este o încarnare a bunătății absolute, a inocenței pure și, din acest motiv, este adesea perceput ca un „idiot” într-o societate care nu îi înțelege valorile. Dostoevsky folosește această jenă a societății față de Myshkin ca un comentariu asupra dezumanizării aduse de o societate care pune un preț prea mare pe ambiție și pe statut social.

Frumusețea acestui roman se regăsește în acel contrast dramatic între inocența lui Myshkin și corupția și cinismul lumii în care este forțat să navigheze. Prințul, deși pare adesea slab și neajutorat în fața răutății care îl înconjoară, este, într-un anumit sens, personajul cel mai puternic. El rămâne neclintit în bunătatea sa, în pofida tuturor provocărilor și a umilințelor la care este supus.

Măiestria lui Dostoevsky în descrierea relațiilor interumane este de neprețuit. Complexitatea relațiilor dintre personaje este copleșitoare, astfel încât fiecare întâlnire pare să aibă o semnificație profundă și o urmă durabilă. Natura tumultoasă a relației dintre Prințul Myshkin și cele două personaje feminine principale, Nastasya Filippovna și Aglaia Ivanovna, este exemplul perfect al acestui lucru. Cea a Prințului Myshkin și Rogojin merita un intreg eseu.

Romanul nu este doar un studiu al psihologiei umane, ci și o critică socială ascuțită. Este o explorare a limitelor eticii și a moralei, o examinare a profundelor contradicții și a tensiunilor care există în societate și în inima umană. Prin portretizarea unui personaj care este în același timp un erou și un bufon, Dostoevsky ne pune în fața unor întrebări dureroase despre noi înșine și despre lumea în care trăim.

Prințul Myshkin și Rogojin, o dinamica aproape supranaturala. Una dintre cele mai memorabile și semnificative conexiuni din toată literatura.

Nu pot sa discut despre romanul lui Dostoevsky fara a acorda o atentie separata uneia dintre cele mai intense conexiuni transpuse vreodata intre doua personaje literare.

O privire asupra relației dintre Prințul Myshkin și Rogojin nu poate începe fără a recunoaște unul dintre cele mai fundamentale aspecte ale scriiturii lui Dostoevsky: capacitatea sa de a crea personaje atât de profund diferite, dar în același timp atât de strâns legate la nivel simbolic. Aceasta este demonstrată cel mai bine în legătura dintre Myshkin și Rogojin, două personaje care, la o simplă privire superficială, par să fie diametral opuse, dar care, la un nivel mai profund, sunt TOT.

Myshkin și Rogojin sunt simboluri care trăiesc: unul reprezintă bunătatea și naivitatea, celălalt reprezintă patima și obsesia. Myshkin este un personaj iluminat, aproape angelic, în timp ce Rogojin este dominat de întuneric, un personaj capabil de un rău profund. Ei sunt antagoniști (în greacă antagonistes – “oponent, competitor, inamic, rival”) , dar nu în sensul clasic al termenului. În loc să se opună în mod deschis, ei se conturează și se definesc unul pe celălalt prin contrast.

Deși aparțin unor lumi diferite, interacțiunile lor par a fi guvernate de o forță supranaturală. Când sunt împreună, se creează un echilibru delicat între bine și rău, între lumină și întuneric. Esența fiecăruia este pusă în evidență de prezența celuilalt. Interacțiunea lor este un dans cosmic, o bătălie între două forțe fundamentale ale universului.

Dinamica lor ne duce la înțelegerea adevărată a omului, a dualității sale, a bine-ului și a răului în lume. Myshkin și Rogojin sunt oglinda umanității, două fețe ale aceleiași monede. Faptul că unul nu poate exista fără celălalt este o lege a naturii. Natura ambelor forțe în lume fara de care nimic nu este animat. Pentru că minusul cere un plus, nu ca o contradicție, ci ca o completare, ca o necesitate pentru echilibrul vieții și pentru înțelegerea ei.

Relația dintre Myshkin și Rogojin este nu doar o relație între două personaje, este o metaforă a vieții însăși. Această legătură, cu toată complexitatea și profunzimea sa, este una dintre cele mai memorabile și semnificative din toată literatura.

Spoiler

Scena finală, în care Prințul Myshkin și Rogojin își împart noaptea într-o cameră încărcată de emoții, este una dintre cele mai puternice și mai emoționante secvențe din tot romanul. În această scenă, Dostoevsky condensează toată tensiunea și complexitatea relației dintre cei doi, într-o imagine de o simplitate sfâșietoare: cei doi bărbați, așezați lângă corpul lui Nastasya Filippovna. Atmosfera scenei este întunecată și apăsătoare, însă în același timp de o frumusețe stranie.

Câteodată, întretăind liniştea, Rogojin bolborosea cu glas tare cuvinte răzlețe, fără şir; din când în când scotea stri­găte stridente, urmate de hohote de râs. Atunci prințul întindea spre el mâna-i tremurătoare, îi atingea încet capul, îi dezmierda părul şi obrajii… era tot ce putea face! Începuse iarăşi să tremure din tot trupul, şi iarăşi părea că i se taie picioarele. O senzație cu totul nouă, o senzație de nesfârşită durere îi copleşea inima. Între timp, se făcuse ziuă. Doborât de oboseală şi de deznădejde, prințul îşi lăsă capul pe pernă, lipindu-şi fața de chipul palid şi nemişcat al lui Rogojin; lacrimile îi curgeau, prelingându-se pe obrazul lui Rogojin

“Idiotul” – Dostoevsky

Această scenă, cu intensitatea și sensibilitatea sa, subliniază în mod excelent dualitatea relației dintre Myshkin și Rogojin. Aici, în această încăpere întunecată, plină de suferință și de durere, se contopesc, se unesc în suferință, și devin, pentru o clipă, una. În ciuda tuturor diferențelor dintre ei, aceasta este probabil cea mai sinceră și cea mai profundă interacțiune pe care o au în tot romanul. Este un moment de recunoaștere reciprocă, iubire neconditionata si lipsa de orice judecata in cel mai bun sens al cuvantului. Judecata si prejudecata.

Dostoevsky scoate în evidență sufletul pur in cea mai autentica formă. Prințul Myshkin, în pofida realității brutale a crimei comise de Rogojin, nu condamnă. În schimb, se așază lângă el, arătându-i compasiune, iubire și înțelegere. El îl mângâie pe Rogojin pe cap, un gest intim care simbolizează nu numai iertarea, ci și recunoașterea lui ca ființă umană contrar oricărei logici de judecată tribală.

Când disperarea lui Rogojin se manifestă în cel mai crud mod, Myshkin nu îl părăsește. Acesta îi oferă o prezență liniștitoare, o mână întinsă în întunericul nopții. Aceste gesturi ale lui Myshkin sunt de o iubire și o compasiune fără margini, o compasiune care transcende limitele normale ale umanității și ne arată adevărata natură a acestui “idiot”.

Finalul tragic al romanului este un testament al fragilității umane. Prințul Myshkin, cu toată bunătatea și inocența sa, nu reușește să schimbe lumea care îl înconjoară și, în cele din urmă, evadeaza. Evadeaza in propria minte unde totul este pazit prin disociere. Si inca o data, Dostoevsky in mod simbolic traseaza inclusiv finalul celor doi in paralel si in antiteza: Plusul este inchis mental, Minusul este inchis fizic. In mod ironic, chiar si sfarsitul celor doi se completeaza.

“Idiotul” este o capodoperă a literaturii mondiale, o lucrare care ne provoacă, ne mișcă și ne transformă. O carte care ne dezvăluie adâncimile sufletului uman într-un mod pe care doar un geniu precum Dostoevsky ar fi putut să-l realizeze. O carte care ar trebui citită într-o viață – nu doar ca o simplă lucrare literară, ci ca o explorare a adâncimilor insondabile ale sufletului uman. Idiotul este mai mult decât o carte: este o revelatie a ceea ce iubirea neconditionata inseamna de fapt. Cu riscul alienarii. Psihice si fizice deopotriva.